De-a lungul istoriei, oamenii de stiinta au incercat sa gaseasca locatia pe care dacii o considerau sacra, muntele Kogaion, locul unde acesteia credeau ca salasuieste cel mai puternic zeu al lor, Zamolxis si caruia, se pare, ii inchinau sacrifcii umane.
Se spune ca Zamolxis traia intr-o pestera din aceast munte sacru, din care ar fi izvorat un parau, care era, de asemenea, considerat sfant. Geograful antic Strabon spunea acum doua milenii ca Zamolxis ar fi fost intai preot al zeului pe care dacii il slaveau, ca dupa sa primeasca el insusi numele de zeu, iar viata si-a petrecut-o intr-o pestera in care nu putea sa intre nimeni. Acesta iesea foarte rar din pestera sa, intalnindu-se doar cu regele si slujitorii acestuia.
In timpul ospetelor, Zamolxis le spunea celor prezenti ca niciunul dintre ei nu va muri, ci doar vor ajunge intr-un loc unde vor trai in veci si vor avea parte de toate bunatatile. Celebrul Herodot spunea ca in timpul unui ospat, acesta ar fi cerut sa i se faca o locuinta sub pamant. Cand aceasta fusese terminata, a coborat dintre acestia pentru trei ani, perioada in care dacii l-au considerat mort. In al patrulea an, acesta s-a reintors bine si sanatos, lucru care i-a facut pe daci sa-i creada vorbele rostite anterior.
Herodot a mai scris despre faptul ca dacii credeau ca nu mor, ci se duc la Zamolxis – considerat de unii ca fiind acelasi cu Gebeleizis. Herodot a mai mentionat ca pentru a se trimite un sol, lucrurile se intamplau astfel: cativa dintre ei se asezau la rand, tinand cu varful in sus trei sulite, iar altii-l apucau de maini si de picioare pe cel care era trimis sol la Zamolxis, leganandu-l de cateva ori si apoi ii faceau vant, aruncandu-l peste varfurile sulitelor. Daca in caderea sa, omul cadea strapuns, zeul le era binevoitor – daca nu murea, solul era hulit. In acest caz, era trimis un alt sol.